Ridic pixul la nivelul ochilor într-o încercare de a-l studia. Lumina orbitoare a lămpii diametral opusă faţă de pix nu mă orbeşte, obiectul fiindu-mi păvază. Totuşi, semiumbra produsă nu-mi permite să îmi duc la îndeplinire planul, obiectul din mâna mea nefiind altceva decât o pată difuză de culoare – un roşu a cărui amploare este estompata de bezna negrului ce îl limitează la capete. Imaginea generală este de o obscuritate ce doare, la propriu, motiv pentru care cobor pixul pe masă, fără să-i dau drumul.
Ce făceam? A, da! Am nevoie de o idee... dar ce să fie? Stau de mai bine de o oră şi încă nu am făcut nimic... Aşteptarea acelui suflu divin asupra minţii mele menit să mă trasforme într-un instrument al genezei este un adevărat chin metafizic. Aş vrea să fiu altundeva...
Îmi aşez bărbia-n palmă lăsându-mi gâtul să se odihnească de la efortul de a-mi ţine capul îngreunat de gânduri - din păcate nu de idei. Las pleoapele obosite să-mi acopere globul ocular, deşi ştiam că somnul mă va cuceri dacă îngădui asta.
Deodată simt o briză revigorantă, ce aduce cu sine un miros pregnant de peşte gătit şi orez fiert, amestecat cu obişnuitele sunete urbane ale maşinilor şi ale mulţimii de oameni. Deschid leneş ochii pentru a vedea bâlciul colorat de bannerele pestriţe atârnate de fiecare bucăţica liberă a construcţilori de diverse înălţimi şi cu variate funcţii - de la magazine îngrămădite la parter şi locuinţe cu un singur etaj până la clădiri de birouri tip zgârie nori, de la maşinile personale şi cele de tonaj mare, şi de la oameni mici şi gălbejiţi cu păr negru sau castaniu, îmbrăcaţi în costume cu sacou şi cravată, salopete de lucru sau uniforme şcolare(doar pe ici pe colo câte unul blond, cu pretenţii de rapper sau rocker). Acasă nu vezi aşa de des această realitate „mitizatã” de industrie dar care arată întrutotul farmecul megalopolisurilor. Taxiul înaintează cu viteza melcului turbat pe strada arhiplină, încât gândul că un somn binemeritat până la destinaţie nu e ceva prea ireal. Dar totul se pune în mişcare şi autovehicolul prinde o viteză la care nici nu am îndrăznit să visez în jumătatea de oră cât am stat în el. Strada - ce mi se părea interminabilă şi ea - coteşte neaşteptat şi în faţa ochilor mi se desfăşoară o privelişte ce, deşi mă aşteptam să o văd odată şi odată, mă uimeşte. În mijlocul unei jungle de beton şi metal o oază verde ce degajă un sentiment ce-mi aduce aminte de casă; un cuvânt mi se conturează din ce în ce mai mult în minte: tradiţional. În mijlocul grãdinii cu cireşi japonezi proaspăt înfloriţi ce întrepătrund rozul de pe crengile întortocheate cu verdele ce-i înconjoară, se înalţă o clădire tipic asiatică, ce la prima vedere am zis că-i o pagodă. Dar, nu tocmai spre uimirea mea, taxiul opreşte în faţa porţilor, ceea ce-mi adevereşte bănuiala că aceast monument este însuşi KKookkyyoo, palatul imperial. Plătesc taximetristului şi îi spun „Arigato”, dar imediat mă înroşesc când văd că acesta se uită amuzat la mine - presupun că l-am stâlcit sau ceva... Nu pot să nu observ cât de frig este şi-mi strâng fularul mai bine. De ce oare e aşa frig, când sunt pe o insulă(deci în mijlocul oceanului) care e şi aproape de ecuator... bizar.
Deschid ochii. Nu... nu merge. Dacă mă voi apuca să scriu o a doua variantă la Călătoriile unui romancier în jurul lumii acesta va fi numai bun. Ah, ce cald e! De asta nu-mi place luna mai! Exact când crezi că mai rău nu se poate după frigul din iarnă, vin valurile calorice. Din nou, atenţia mi-e acaparatã de pix. Îl deschid, îl închid. Îl deschid, îl închid. Ritmicitatea mă fascinează şi îmi aduce aminte de melodia lui Van Morrison, Moon Dance. Includ şi degetul, bătând în masă astfel încât melodia să capete un contur cât mai bun. Moon Dance... Drăguţă melodia... o atmosferă feerică şi versuri magice. Hahaha! Cum să n... Rotiţele iar se pun în funcţiune, dar de data asta văd un...
Apus... soarele era tăiat în jumătate de orizont: jumătate aparţinea abisului nevăzut ochiului, jumătate mai marca încă gloriosul (şi totodată jalnicul) final al acestei lumi cu jocuri de culori pe cerul albastru. Priveliştea era tulburătoare; un sentiment necunoscut mă captiva ca un trandafir ce creştea din piept şi mă înfăşura complet, înţepându-mă cu spinii săi, inflorind boboci de roze. Mi-am dat capul pe spate, îndepărtandu-mi ochii de apus. Cerul de deasupra era un tablou pictat dintr-un infinit de nuanţe de albastru; dinspre bărbie spre creştetul capului bolta cereasca căpăta nuanţe din ce în ce mai întunecate... Această nouă imagine stingea încetul cu încetul sentimentul anterior, obligând trandafirul să se retragă, acoperindu-l cu o pace cvasi neliniştitoare.
Am închis ochii şi m-am lăsat să cad pe spate... În plină cădere am făcut o întoarcere de 180 de grade şi am deschis ochii către abisul dedesubt. Timpul trecea lent... m-am gândit că asta simt sinucigaşii când se aruncă de la înalţime... gândul m-a revoltat, aşa că mi-am scuturat uşor capul pentru a mi-l elibera de această idee stupidă şi încetul cu încetul mi-am deschis aripile. Acestea au încetinit viteza de cădere, lăsând în urma lor o mini cale-lactee din pene mai albe ca zăpada şi mai pufoase ca norii. Am privit din nou în jos... încă 10 metri până la contactul cu pământul... încă nu. Înca 5... înca 4.... acum! Cu o mişcare rapidă mi-am înfăşurat aripile în jurul corpului şi m-am lăsat să cad ca o piatra de moară. Am vizualizat în minte porţiunea de pământ unde aveam să cad şi încetul cu încetul am transformat-o într-o gaura de vierme. Am continuat să număr... 3...2...1...0! Mi-am ţinut respiraţia anticipând 2 opţiuni: izbirea violentă de
pământ sau succesul. Am aşteptat ceea ce mi s-a părut un mileniu până ce mi-am dat seama că operaţiunea fusese un succes! Portalul a fost deschis şi trecusem prin el.
Mi-am desfaşurat aripile şi cu o mişcare bruscă le-am strâns pentru a avea o privelişte clară asupra noii mele lumi!
E destul de bun pentru un începător. Nu strică să încerc, dar nu vreau să mă risc, bazându-mă pe noroc, când eu însumi pot face ceva. Dar ce? O întrebare filosofică, sau pretext de amânare a deciziei. Acum mă autoironizez... Serios, mai bine mă eliberez de gânduri inutile şi monologuri blazate împănate cu clişee de ieri şi de azi. Dar tot nu renunţ! Din nimic să am idei? Wow, ce idee genială... de ce mă chinui?!
Continuă să alerge. Dar stătea în loc. În stânga sa, recuzita şcolară, plantele, persoanele erau doar culori ce goneau, proiectate de-a lungul vastului alb al peretului. În stânga sa, cerul albastru, cu doar câţiva nori plutind pe acel plan nesfârşit era stilizat in geamuri. Această beţie de culori din stânga şi albastrul celest îl ameţeau de-a dreptul, dar continuă să alerge înainte. Din faţă se apropia cu repeziciune capătul peretului. „După colţ... după colţ... de data asta o să-i spun!” Se opri din alergat, se lăsă în voia inerţiei şi alunecă. Întinse mâna dreaptă spre perete pentru a se opri, întorcându-se cu faţa spre capătul scărilor. Nici nu se oprise bine că începu din nou să alerge, pe scări de data aceasta, sărind câte doua trepte. Ajuns la etajul al treilea, alergă pe coridor dar încetă pe la jumătatea drumului deoarece ar fi putut fi văzut prin geamurile din clasa a X-a A ce dădeau spre hol. Începu să meargă încet, liniştit, încercând să mascheze faptul că respira greu prin tusea repetatã, până ce îşi reveni. Îşi reprimă orice emoţie de pe chip (involuntar) şi îşi ţinu umerii cât mai sus pentru a părea cât mai impunător. Aruncă o privire scurtă în geamul alăturat pentru a vedea dacă îi stă bine frizura şi mai tuşi odată pentru a-şi verifica respiraţia. Duse odată mâna de-a lungul gulerului cămăşii pentru a-l aranja şi deschise încă un nasture pentru a se asigura că i se vede tricoul stacojiu cu dungi orizontale de aceeaşi culoare cu blugii – un albastru închis. Ultimul geam. Se uită din nou în treacăt la păr şi duse uşor mâna la cap pentru a-l aranja, dar părând că se scarpină. Ajunse la uşă şi tot ce trebui să facă era să se posteze în partea stânga. Şi Lisa apăru din clasă cu o faţă entuziasmată. - Jeff! Ce faci! Cu ce ocazie? A, da! Mi-a plăcut melodia de la concurs! Ai o voce super! - Mulţumesc. Mda... deci, tata m-a rugat să-ţi dau asta, spuse băiatul sec şi îi dădu fetei o carte. Aceasta se posomorî pentru o clipă, pentru ca apoi să-şi recapete lumina de pe chip. - Mulţumesc mult! Îmi pare rău că a trebuit să cobori tu, aş fi putut veni eu sus! spuse aceasta cu o voce mai liniştită şi îi zâmbi băiatului. Apropo, drăguţă cămaşa! zise fata zâmbind larg dupa care îi întoarse spatele băiatului şi se îndreptă spre locul ei. Ne mai vedem! exclamă întorcând capul, dupa care îşi continuă „drumul” spre bancă.
Băiatul se uită la ea şi murumură un „Ok” abia perceptibil după care se întoarse în clasă, fără să alerge, cu o faţă uşor dezamăgită. Din nou, doar culori apăreau de-a lungul pereţilor albi, dar care de data aceasta nu goneau ci aproape stăteau în loc în timp ce el părea că aleargă. Intră în clasa goală şi se aşeză în banca sa. Îşi luă carţile şi caietele din bancă şi le puse in geantă. Ridică geanta şi îi displăcu greutatea acesteia. Murmura „prea uşor” şi îşi continuă drumul spre ieşirea din şcoală. La plecare se întâlni din nou cu Lisa, dar doar îi dădu din cap absent si se îndepărta ţinând geanta pe umăr cu un singur deget. Îşi întoarse capul odată doar pentru a se asigura că ea nu se uită, fapt ce se dovedi fals - ea se uita exact la el. Îşi întoarse capul repede şi mări pasul. Ajuns la poartă se mai uită odată, cu colţul ochiului. De data aceasta Lisa nu mai era acolo. Merse tot înainte, aproape indignat. Îi voia atenţia. O voia doar pentru el. Dar cum putea să o acapareze dacă abia putea scoate un cuvant de faţă cu ea? Un singur lucru era de facut: „Trebuie doar să ma creez din nou”
Da, asta trebuie să fac. Să mă reinventez. Acum, creaţia este însuşi creatorul transfigurat artistic, atunci pentru o creaţie nouă este necesarã şi schimbarea creatorului. A modului de gândire. Ceva nou! Dacă...
- Ce?! ~ cel puţin aşa aş fi vrut să ţip surprinsă dar, ca de obicei, nu mi-am lăsat emoţiile la suprafaţă – nici un sunet/expresie facială nu păru să trădeze şocul pe care îl trăiam în momentul acela. Totuşi, uitându-mă la Claude, am observat că nici el nu arăta vreo emoţie. Doar un zâmbet jovial, care părea aproape batjocoritor. Deci nu era serios… Atunci de ce oare ma întrebat asa ceva? În general, nu am avut de-a face unul cu celălalt dar puteam zice că ştiam de existenţa lui. Mamele noastre au fost colege şi înca sunt prietene, dar trebuie menţionat că ultima dată când vorbisem cu el a fost când înca era în şcoala noastră… era in clasa a 8-a parcă... iar eu într-a 6-a. Şi chiar Şi atunci, singura interacţiune pe care am avut-o cu el a fost când una din colegele mele de clasă era ameninţată de cineva… şi se pare că ea era iubita lui… Oricum, de atunci nu am mai vorbit niciodata. Iar când a intrat la liceu s-a dus la altă şcoală. Din când în când îl mai văd cu diferite fete pe stradă (pentru că, se pare că învaţă la liceul teoretic “Miron Costin”, care e foarte aproape de casa mea). Niciodată nu ne-am salutat pe stradă şi am observat că de fapt el nu mă recunoaştea. Oricum, nici eu nu m-aş mai recunoaşte… au trecut 3 ani, timp în care eu m-am mai înălţat puţin şi pot spune ca am devenit mai “draguţă” sau “frumoasă” chiar… dar şi el s-a schimbat mult. E mult mai înalt decât mine iar părul negru-tăciune şi l-a lăsat să crească şi-l poartă într-o parte, peste faţă. Îmi aminteşte de o frizură emo, doar ceva mai moderată, plus că expresia lui facială şi modul în care se poarta nu aratău cât de puţin că ar aparţine acestui “cult”.
Oricum, de ce mă întreabă aşa, din senin? Stăteam pur şi simplu pe o bancă pe marginea bulevardului Alexandru cel Bun, vis-à-vis de Minerva, citind o carte (era o zi foarte frumoasă şi voiam să aud zgomot – părinţii nu erau acasă, iar eu nu suportam liniştea din casă), când deodată îmi aud numele, si, spre surprinderea mea îl văd venind spre mine. Hmm… luând în calcul toate acestea, este evident că nu vorbea serios. Probabil că era vorba de vreo glumă… sau de vreun joc pierdut de Adevăr sau Provocare. Mda... să zicem. Hai să-i fac jocul...
- De ce nu? şi i-am zâmbit cât mai cald cu putinţă, si, ca de obicei, fals. Zâmbetul i se lărgi puţin şi pentru un moment am avut impresia că nuanţa de superioritate/batjocură dispăruse, făcându-l să crească oarecum în ochii mei. Dar… să fim serioşi…
- Atunci, sâmbătă e ok pentru prima dată? zise el într-o încercare (eşuată la propriu, deoarece nu avea de unde şti că îmi place să observ şi să înţeleg oamenii şi acţiunile lor) de a părea entuziasmat.
- E ok. Pe la ce oră şi unde?
- Păi... de obicei la ce oră te trezeşti? întrebă el şi izbucni în râs(acesta nu era fals, dar se simţea o nuanţă de luat în derâdere în el).
- Depinde, i-am zâmbit eu. Cateodata la 10, alteori la 8, uneori deloc. Deci, alege tu!
- Hmm... e 2 bine? E încă primăvară, deci nu va fi foarte cald, ci numai bine. Să nu uiţi să-ţi pui ceasul să sune! spuse şi începu să râdă grobian.
- E foarte bine, am replicat încercând să par ruşinată. Unde?
- Piaţa Unirii? Putem merge prin Copou, să ne odihnim la Avant-garde...
- Ok, nu mă deranjează…
- Bine atunci. Ne vedem atunci? zâmbi el larg.
- Atunci şi acolo! i-am întors eu zâmbetul, făcându-l să pară oarecum timid. Atunci mi-a trecut prin minte – cât de ipocriţi putem fi amândoi… Oare chiar mă crede sub nivelul lui de inteligenţă?!
Claude zâmbi din nou, se întoarse şi plecă. Am zăbovit o clipă uitându-mă la spatele lui larg, îndepărtându-se, după care am închis cartea – se pare că nu o închisesem pe parcursul discuţiei noastre -, am pus-o în geanta tip mesager (de culoare alb-crem cu viţă de vie albastră răsucindu-se pe ea), mi-am aşezat-o după gât şi am dat să mă îndrept spre casă. Deodată Claude mă prinse de braţ şi mă trase dupa el înspre blocuri.
- Ce faci?! am intrebat eu pe un ton panicat, deşi eram relativ calmă. - Linişteşte-te şi urmează-mă te rog! şopti el pe un ton rugător – ciudat, nu părea fals deloc- încet, dar îndeajuns de tare cât să-l pot auzi.
Imediat ce am intrat printre blocuri şi zarva bulevardului nu se mai auzea, lăsă mâna să-i alunece de-a lungul braţului şi mă prinse de mână gentil, strângând-o usor, astfel încât să fie sigur că nu-mi voi smulge mâna din a lui. Spre surprinderea mea, am strâns mâna care mă ţinea, lipindu-mi palma stângă de a lui. El tresări aproape inobservabil, dar continuă să meargă repede. Oare unde mă ducea? Apoi mi-am amintit… undeva printre blocurile acestea exista unul care nu a fost terminat şi numai parterul era făcut. Oricum, era abandonat încă de pe vremea lui Ceauşescu. Cred că acolo mă duce… Şi chiar aşa a fost. Claude mă conduse printre coloanele de ciment până fu sigur că nu mai puteam fi vazuţi. Oare de câte ori mai făcuse asta? Părea destul de sigur pe el… dar gândurile îmi fură întrerupte de modul violent în care îşi smulse mâna dintr-a mea şi totul se petrecu într-o secundă: se postă în faţa mea, îşi puse mainile pe umerii mei, mă împinse în zid, îşi lua mâna stângă de pe umărul meu şi prinse mâna mea dreapta pe care o pironi de zid puţin deasupra capului meu, îşi ridică mâna dreaptă şi mâ prinse de bărbie. Totul se petrecu atât de repede încât nici nu am avut timp să protestez. Faţa băiatului era atât de aproape de a mea că abia îl mai puteam vedea clar. Avea ochii închişi, iar părul lui destul de lung căzu pe fruntea mea. Dar atunci am realizat: buzele îi erau lipite de ale mele, într-un sărut moale. Uimită, un şir de reacţii involuntare se declanşară, lucru ce era practic imposibil pentru mine: mintea mi se înceţoşă, faţa mi se înroşi şi gura se deschise uşor. La această (pen)ultimă reacţie (care de fapt era o simplă deschidere, crăpare, aş putea spune, a buzelor), tânarul cu păr de tăciune deschise ochii – care trădau o oarecare uimire- dar nu ezită să înţeleaga această deschidere a gurii drept o invitaţie (evident, interpretare cât se putea de greşită, dar destul de fericită pentru el ) şi fară să-şi fi dezlipit buzele vreun moment de ale mele, continuă momentul erotic prin explorarea senzuală a fiecărui colţişor al cavitaţii mele bucale, creându-mi o stare somnambulică aproape – mintea parcă dormea în timp ce corpul se mişca de unul singur. Mâna stângă se ridică şi se aşeză pe ceafa lui, mângâindu-i într-un mod sălbatic părul, ţinându-i capul să nu se departeze…
Totul dură o eternitate… dar prea puţin. Îşi îndepărtă buzele de ale mele, zâmbi cu tandreţe – deşi nu mai puteam judeca clar: era unul fals, sau adevărat? mintea-mi era complet zăpacită -, se aplecă din nou şi-mi sărută buzele - dar numai le atinse şi se trase înapoi puţin, zâmbind din nou.
- Pe sâmbătă! exclamă el oarecum voios şi se îndepărtă.
Eu nu m-am mişcat. Nu mai respiram. Nici un muşchi nu tremura. Toate funcţiile corpului încetaseră, doar senzaţia acea halucinantă rămase în continuare…
- Pe sâmbătă… a venit şi răspunsul meu, întârziat doar cu câteva ore.
Da, cum să nu. Tot de câteva ore exerses scriind, descriind şi rescriind insuflurile creatoare devenite clişee, asteptandul totuşi pe al meu. Ridic din nou pixul închizând şi deschizându-l. Din nou, recunosc melodia, dar acum fără să mă fascineze. Încetez să-l fac să scoată sunete şi îl învârt cu dibăcie printre degete. Sunetul sacadat apare din nou, iar jocul lumină-umbră se accentuează. Scenariul creat îmi aminteşte de o paradigmă de ordinea labirintului - una din care nu poţi ieşi fără mult efort... Totul se îmbină perfect: culoarea, lumina, umbra, melodia... Astfel
Ridic pixul la nivelul ochilor într-o încercare de a-l studia. Lumina orbitoare a lămpii diametral opusă faţă de pix nu mă orbeşte, obiectul fiindu-mi păvază.
Imediat ce am terminat de scris ultima frază apăs File, Save As, PDF şi, înainte să apăs Save, tastez în spaţiul destinat titlului:
Concurs (cu mine însumi) sau Alter ego








